Cel mai romantic moment!

Ganduri, vise..

Nu-mi mai aminteam mare lucru din seara aceea, de Valentine…decat incontestabilul cadou pe care ni l-a facut sefa noastra: un tort urias din care a iesit El – acel barbat pentru care femeile tipa, transpira in palma si vor cu orice pret sa il atinga; exact genul de barbat care pe mine nu ma impresioneaza…mai ales la varsta aceasta care incepe atat de crud cu cifra 3…
Dupa cateva minute de “streap” and “tease” cele 18 grade C din sala clubului se transformasera in ceva peste 40..Pe mine nu ma incantau manifestarile incitante, mai ales ca aveam un sot pe care nu il inselasem niciodata; dar, de dragul petrecerii am intrat si eu in joc, fara a manifesta, totusi, dezinvoltura si exuberanta colegelor mele.
La un moment dat, m-am asezat sa beau o cola si am inceput sa-l analizez. In afara de faptul ca, incontestabil arata ca un pachet de muschi pe care si-l etala cu mandrie, i-am analizat privirea: superficiala! Zambea fals, doar pentru a creea atmosfera, se vedea ca ceea ce facea nu-l incanta, de fapr, deloc.
-Nesimtitul asta ne crede niste babe frustrate, am gandit eu, apoi m-am scuzat acuzand o durere putrnica de masea si am plecat acasa, in caminul meu cald, unde toate erau asa cum trebuiau sa fie, unde firescul si naturalul imi aminteau ca unele lucruri se asorteaza doar anumitor varste…iar dupa 30 ti se potriveste mai bine rochia de familista.
Zilele urmatoare mi le-am petrecut frecventand cateva expozitii de pictura din oras.Intalnirea cu “nesimtitul” a avut loc la un vernisaj. Fascinata de expresia culorii dintr-un tablou, am asteptat cu nerabdare discursul autorului, eram curioasa sa vad cum arata un om care atata imaginatie. Nu era altul decat “nesimtitul” care iesise din tort la petrecerea de Valentines. N-am avut destula viteza de reactie sa ies si sa ma fac nevazuta, asa ca, plimbandu-si privirea printre invitati, m-a detectat. A tacut o clipa, mi-a zambit (ironic – credeam eu) apoi si-a continuat discursul.
Planul meu de evadare a esuat, iar eu m-am trezit cu pictorul streaper chiar in fata mea.
- N-as fi zis ca frecventezi astfel de locuri, mi-a spus el, intinzandu-mi un pahar de cola.
- Nici eu nu mi-am imaginat ca esti pictor, cand ai iesit din tort…i-am raspuns.
Au urmat cateva minute in care, in timp ce imi arata cum si-a descompus emotiile in culori, i-am analizat din nou privirea…atunci am simtit ca il privesc altfel.
Nu stiu ce schimbari s-au produs in creierul meu, cel al unei femei trecute de 30, dar, de la inocenta cafea savurata intr-un bar retro, m-am trezit in camera de hotel, cu el…si ce e si mai ciudat: nici macar o clipa nu m-am intrebat “ce caut eu aici”.
Au urmat clipe de o intensitate maxima,care mi s-au intiparit in suflet asa cum se imprima culorile pe panza. Imi traisem clipa ca intr-un tablou, apoi, cand am pasit din nou in concret, marturisesc ca nu am avut nici cel mai mic regret…am ramas cu stropul acela de nostalgie si cu unicul meu secret pastrat intr-un sertar al inimii. M-am intors si mi-am reluat viata reala, in caminul meu cald, unde firescul si naturalul mi-au reamintit ca trebuie sa imi reiau cursul normal, asortat femeii trecute de 30 de ani.
Numai visele si gandurile, neputand fi controlate, pot sa zboare, sa calatoreasca, sa simta iubirea…chiar si iubirea aceea concentrata intr-o singura clipa, poate sa te urmareasca toata viata.
Cat despre “nesimtit”…nu l-am mai vazut de atunci, nici nu l-am cautat, am inramat clipa aceea amandoi in muzeul sufletelor noastre…dar daca soarta mi l-ar scoate din nou in cale, poate tot de Valentine’s, cred ca in loc de un secret, as avea doua…
Happy Valentine’s day!

Arfticol trimis de Rodica Puscasu!

Multumim <3

Poveste de dragoste…

“Nu în viaţa asta!”… acestea au fost cuvintele pe care el le-a auzit seară de seară, în încercarea de a mă cuceri. Eram convinsă că nu voi ceda ,dar el nu a încetat niciodată să spere şi mi-a promis că va face orice până îi voi spune „da”.

Şi trebuie să recunosc, am fost destul de rea cu el la început. L-am ignorat, l-am minţit la telefon că nu pot ieşi afară atunci când ştiam că restul prietenilor nu pot veni, evitam, pe cât posibil, să rămân singură cu el. Şi când totuşi se întâmpla să fim singuri, nu îi ascultam poveştile, preferam să mă uit la stele.

Chiar şi atunci când mi-a sculptat cu mâna lui o steluţă din oglindă şi mi-a spus că eu sunt steluţa lui, am vrut să par rece şi indiferentă, deşi gestul său m-a impresionat enorm.

„Să fie el oare cel pe care l-am „căutat” toată viaţa?! E imposibil!! E mai mare decât mine cu 8 ani şi nici măcar nu e genul care îmi place mie. De ce am simţit ceea ce am simţit în momentul în care m-a îmbrăţişat?!”… o furtună de întrebări şi sentimente se luptau în mine. Eram sceptică în ceea ce privea începerea unei relaţii cu un bărbat mult mai în vârstă decât mine, dar trebuia să fac ceva pentru a-mi pune în ordine gândurile şi ceea ce începeam să simt pentru el.

Primul sărut a răspuns la toate întrebările. El nici măcar nu se aştepta, probabil crezând că mi-a captivat atenţia la ceea ce îmi spunea, chiar a ezitat puţin în momentul în care buzele mele le-au cuprins pe ale lui. A rămas pe atât de uimit pe cât de fericit, că după atâta timp, în sfârşit îi răspunsesem încercărilor de a mă cuceri.

Astfel a început cea mai profundă şi frumoasă poveste de dragoste care mi-a fost dat să o trăiesc vreodată. Aşa mi-am dat seama că iubirea nu este acolo unde o cauţi tu, şi oricât ai încerca să o găseşti, ea se află acolo unde te aştepţi cel mai puţin să fie.

Mă bucur foarte mult că el nu s-a dat bătut nicio clipă şi nu a băgat în seamă filozofiile mele despre cum o fată de 21 de ani nu se potriveşte cu un bărbat de 29 de ani.

În mai puţin de o săptămână am devenit de nedespărţit, nu concepeam să ne petrecem vreo zi unul fără celălalt. Ne pierdeam unul în privirea celuilalt, unul în braţele celuilalt şi ne doream ca acele momente să nu se sfârşească niciodată. Prietenii ne invidiau pentru cât de bine ne înţelegeam şi totodată se bucurau când ne vedeau ce fericiţi suntem împreună.

Cel mai greu moment din toată relaţia noastră a fost când a trebuit să ne luăm rămas bun în aeroport. Ne-am îmbrăţişat minute în şir, ne-am uitat unul în ochii celuilalt fără să avem curajul de a da drumul lacrimilor, iar în timp ce se depărta către punctul de control al bagajelor ne şopteam unul altuia cuvintele „Te iubesc!!”.

Deşi în acest moment ne despart 3000 de km, distanţa nu este o piedică în calea noastră. Pe cât putem de mult vorbim pe internet sau la telefon. Nu ştiam ce ne aşteaptă atunci când a plecat, ne era frică de o relaţie la distanţă, ne era teamă că lucrurile între noi se vor răci, că „ochii care nu se văd, se uită”. După un timp, ne-am dat seama cât de puternică este legătura dintre noi, câtă încredere ne acordăm unul altuia şi mai presus de toate, cât de mult ne iubim. Ne-am dat seama că suntem cu mult mai puternici decât credeam noi că suntem şi nici măcar o clipă nu am pus la îndoială ceea ce simţim unul pentru celălalt.

Din experienţa aceasta am învăţat ca niciodată să nu mai judec un om după aparenţe, ci să aştept să îl cunosc mai bine, căci acela poate fi un om minunat ce îmi va influenţa viaţa în mod pozitiv cum a fost şi cazul aici. Iar dacă la început nici nu vroiam să încerc să îl cunosc, acum a devenit raţiunea mea de trăi, persoana pentru care mă voi duce până la capătul lumii, fără să privesc în urmă.

Articol trimis de Alexandra Bartha!

Multumim! <3